Refuzăm.
Refuzăm să acceptăm că suntem obosiţi.
Refuzăm să acceptăm că suntem speriaţi,
refuzăm să recunoaştem cât de mult ne dorim succesul,
şi cel mai important refuzăm să acceptăm că refuzăm.
Vedem doar ce vrem să vedem şi credem doar ce vrem să credem.
Şi funcţionează.
Ne minţim singuri atât de mult, încât după o vreme,
minciunile încep să pară adevăruri.
Refuzăm să credem aşa de mult încât nu vedem nici
adevărul din faţa ochilor noştri.
Câteodată, realitatea are un mod ciudat de a se furişa
şi a ne pocni peste cap.
Şi când se rupe barajul, tot ce poţi face e să înoţi.
Lumea imaginară e o cuşcă, nu un cuib.
Putem să ne minţim singuri doar pentru un timp.
Suntem obosiţi. Suntem speriaţi.
Faptul că refuzăm să acceptăm, nu schimbă adevărul.
Mai devreme sau mai târziu, trebuie să renunţăm la refuzuri
şi să luăm viaţa în piept, cu curaj.
Refuzul.
Nu e doar un pârâiaş. E un adevărat torent.
Deci cum facem să nu ne înecăm în el?
